róuă
s.f. –
Apă provenită din condensarea vaporilor din atmosferă, care se
depune pe pămînt, pe
plante etc. – Var. înv.
ro(a)o, ro(a)ă. Mr.
aroauă, arao, megl.
rauă. Lat.
rōs, rōrem (Pușcariu 1477; REW 7374), cf. prov., cat.
ros;
dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. *
rōlla (Candrea,
Éléments, 75), care nu pare justificată. Un *
rōs, n., cu rezultatul
rom. *
ro ›
rouă ca
zi ›
ziuă (Philippide,
Principii, 66; Pușcariu 1477;
Iordan,
Dift., 189) este dubios,
dacă se ia în considerație paralelismul cu
nos ›
noi, dos ›
doi, post(i) ›
poi etc. S-a
crezut într-o modificare de decl.
rōs,
*rǒvem ca
bōs, bǒvem (Meyer,
Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat *
rore (cf. logud.
rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea
r (Tiktin; Skok,
Arch. Rom., VIII, 158;
Graur,
BL, III, 51). Nici una dintre explicații nu este suficient de
clară.
Dacă „la brisure”
între cei
doi r ar fi o certitudine (cf.
prooroc), s-
ar putea porni de la *
rore ›
*roore ›
*rouri, care, desigur, s-
ar fi
simțit ca un pl., de unde sing. regresiv
rouă. În realitate nici „la brisure” nu ne pare
sigură, nici sing. n-
ar trebui să fie f.; cf. totuși toate der.
acestui cuvînt, care nu
pleacă de la
rouă, ci postulează un
rouri. Der.
roura (var.
înroura, înroua), vb. (a acoperi cu rouă; a
umezi; a burnița), din lat.
rōrāre (Pușcariu 1478; Tiktin; Candrea)
dacă se
admite o „brisure”
ror- ›
roor- (
Graur,
BL, III, 50), sau mai probabil de la un pl. *
rouri, ca
haină ›
înhăinura, corn ›
încornora, fașe ›
înfășura etc.;
rourică, s.f. (firuță, Glyceria fluitans);
rouros, adj. (
plin de rouă;
umed). Cf.
rourușcă.