míre (míri),
s.m. –
Bărbat în
ziua sau în
preajma căsătoriei. Origine îndoielnică. Trebuie să se
țină cont că acest
nume se obișnuiește a se da
bărbatului numai în
timpul ceremoniei nupțiale.
Presupunem că-i
vorba de un cuvînt derivat din ngr. μύρον „unsoare,
mir”, cf.
mir, de ex., de la μυρόεις „
miruit”, f. μυρόεσσα ›
mireasă. Este
știut, de
fapt, că ceremonialul
nunții ortodoxe diferă de cel al
bisericii catolice, mai
ales în privința impunerii unei
coroane; și că, pe de altă
parte, încoronarea nu se
concepe fără mir sau
ulei sfințit. În
timpul încoronării matrimoniale nu există
ulei,
dar se obișnuiește să se schițeze cu
degetele, pe
fruntea mirelui, gestul ungerii, care probabil
era real în
biserica primitivă; de
aici echivalența semantică de „
uns” – „încoronat” – „
însurat”, cf. ngr. στεφανώνω „a încorona” și „a căsători”. Der.
general admisă, din lat.
miles „soldat” (P. Papahagi,
Notițe, 36; Tiktin; REW 5568; Spitzer,
REB, I, 270; Rosetti, I, 169) este dificilă semantic (cf.
Graur,
BL, V, 105)
dar cf.
voină. Celelalte
ipoteze nu sînt convingătoare: din
dacă (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1873, 110); din tc.
amir „
șef”, cf. mr.
amiră „
împărat” (
Pascu, II, 108); din cuman.
mir „principe” (Philippide, II, 378), care reprezintă aceeași
ipoteză; din lat.
miles, și
calc semantic din bg.
voino (Skok,
Arch. slaw. Phil., XXXVII, 83); dintr-un lat.
*milex ‹ gr. μεϊραξ „adolescent” (Diculescu,
Elementele, 492); anterior indoeurop. (Lahovary 336). Cuvînt care
lipsește numai în
Banat și Olt. (ALR, I, 254). Der.
mirel, s.m. (Trans. de S,
mire);
mireasă, s.f., cuvînt
rar în
Banat (ALR, I, 255). Din
rom. provine mag.
myirásza (Edelspacher 20).