mirá (mír, mirát),
vb. refl. –
1. (Trans.) A
vedea de, a avea grijă. –
2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a
crede, a
socoti. –
3. A fi
uimit, a se minuna. – Var. (Mold.)
miera. Mr.
mir, mirare, megl.
m(ń)ir, m(ń)irari, istr.
mir. Lat.
mirāre,
formă vulgară în
loc de
mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it.
mirare, prov., cat., sp.,
port.
mirar, fr.
mirer, alb.
mërej (Philippide, II, 648).
Ipoteza după care
forma reflexivă din
rom. se datorează unei încrucișări cu sl.
čuditi se (Pușcariu,
Lr., 277) este inutilă, cf. sp.
admirarse. Explicația lui
miera pornind de la un lat. *
meror (
Graur,
BL, V, 70) este dubioasă. – Der.
mir, s.n. (
rar,
uimire,
mirare);
miraz, s.n. (Olt., Trans.,
mirare,
uimire), probabil datorită confuziei cu
miraz „moștenire”;
mirăzenie, s.f. (Trans.,
mirare,
uimire).