melc (mélci),
s.m. –
1. Bourel,
culbec (Helix). –
2. Orbita
ochiului. –
3. Labirintul urechii. –
4. Cavitatea interioară a
cornului. – Var. (înv.)
melciu. Mr.
smelciu. Origine îndoielnică.
Dacă se
pornește,
cum ar trebui, se pare, de la var.
melciu considerată ca
formă primitivă (Byck-
Graur,
BL, I, 23),
ar fi de
presupus că-i
vorba de sb.
mela „vîsc”, cu suf. dim. -
če ›
melče, ca
moma ›
momče; sensul
ar fi de „vîscos”, ca în lat.
viscosus ‹
viscum „vîsc”. Celelalte
ipoteze sînt insuficiente: de la o temă sl. care
ar însemna „
moale” (Cihac, II, 192); de la un dacic *
miliku sau *
kadmiliku, ca în
alb.
krëmili, këthmili (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1883, 193); din lat.
limax, prin intermediul unei metateze *
milax (Philippide,
Principii, 295); dintr-un cuvînt înrudit cu lat.
murex, zend.
mūraka (Tiktin); abreviat în
cobelci, în
loc de
culbec (Scriban); din bg.
melŭk (Conev 22). Der.
mealcă, s.f. (Munt.,
pește de rîu nedeterminat), probabil denumit astfel din
cauza viscozității lui;
melcie (var.
melciurie), adj. f. (
oaie cu
coarne răsucite);
înmelci, vb. (
rar, a se încolăci, a se răsuci). – Din
rom. provine bg.
melčev (Candrea,
Elemente, 405; Miklosich,
Etym. Wb., 187; Berneker, II, 33; Capidan,
Raporturile, 216).