jaf (jáfuri),
s.n. –
Jaf, prădăciune. – Var. (înv.)
jac, jah. It.
sacco, prin intermediul mag.
zsák (Philippide,
Principii, 297;
DAR), sau al
pol.
žak (Cihac, II, 155; Tiktin), cf.
jacă. Der. nu este
clară, întrucît cuvîntul
pol. este
rar și cel mag. înseamnă numai „
sac”, însă cf. mag.
zsákolni „a
prăda”. Nu este normală nici alterarea
c ›
h ›
f, pe care Tiktin încearcă să o explice printr-o
veche pronunțare
germană cu
k aspirat și
DAR printr-o încrucișare cu rut.
žah „
groază”;
dar este
vorba fără îndoială de o transformare în interiorul
limbii rom., deoarece
cele trei forme sînt amplu reprezentate: cf.
doctor ›
doftor. Der.
jăcaș, adj. (înv., jefuitor);
jefui, vb. (a
prăda), cu var. înv.
jecui, jăcui;
jefuitor, adj. (care jefuiește);
jefuială, s.f. (
jaf;
stoarcere de impozite);
jecmăni (var.
jăcmăni), vb. (a jefui, a
prăda), din mag.
zsákmány „jefuire” ‹ it.
saccomanno (Cihac, II, 155;
DAR);
jecmăn, s.n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior;
jecmăneală, s.f. (
jaf;
stoarcere de impozite).
Jac apare de la începutul
sec. XVII,
jecmăni de la începutul
sec. XVIII.