dulúță
s.f. – (În expresia
a fugi duluță) A
fugi iute. Origine necunoscută. După Șeineanu,
Chien, 258 și Pușcariu,
Dimin., 77, de la
dulău „cîine”.
Pascu,
Beiträge, 40,
pleacă de la vb.
a tuli „a
fugi” pentru a
forma un dim. *
tuluță. În sfîrșit, Scriban
îl consideră un vocativ, de la un
nume Duluță care nu
apare. Stabilirea unui etimon este și mai dificilă
dacă se are în
vedere că nu se
cunoaște valoarea exactă a cuvîntului.
Ar putea fi o der. umoristică de la
du-l (cf.
ia-l și du-l), cu suf. dim.
-uță.