dănác (dănáci),
s.m. – Tînăr,
flăcău,
june. – Megl.
dănac. Bg.
danak „tăuraș” (Candrea; Scriban), din tc.
dana „tăuraș”. Este greșită der. de la
d’an ‹
de (un) an, propusă de Pușcariu 1186. Probabil același cuvînt, prin intermediul țig., l-
ar fi
dat pe
danciu, s.m. (
flăcău,
băiat țigan), care s-a încercat să se explice plecîndu-se de la
numele propriu Danciu (Șeineanu; Candrea), din țig.
den či „donnez-
moi quelque chose” (
Graur 147), sau din mag.
dancs „
murdar” (Drăganu,
Dacor., IV, 1553); ultimele explicații nu se potrivesc cu folosirea
acestui cuvînt
chiar de
țigani.