ciulí (-lésc, – ít),
vb. –
1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. –
2. Despre
cai și
animale în
general, a
ridica urechile ținîndu-
le drept în
sus. –
3. A-și încorda auzul. –
4. A
tăia urechile. –
5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr.
ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la
ciuciuli „a (se) ghemui”,
cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea
acestei reduceri, cf.
ciuciulean, „zbîrciog,
ciupercă”, cu var.
ciulean. Autorilor DAR le-a
scăpat probabil acestă explicație, în
ciuda var.
ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care
le citează, deoarece dicționarele nu
cunosc sensul 1, care este totuși curent de la
Budai-Deleanu (
lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (
l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot
DAR cunoaște vb.
ciuli, „a (se) ghemui”
dar îl citează separat, ca var. de la
aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt
puțin probabile der. din sb.
čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *
ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide,
Bausteine, 54;
Pascu, I, 193). Der.
ciul, adj. (cu
urechile tăiate), mr.
ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca
mototol de la
mototoli. După altă opinie (
Pascu, I, 193; Diculescu, 428;
DAR; Pușcariu,
Lr., 260), din gr. ϰύλλος „
tăiat”. Este cuvînt care
apare în bg.
čul „cu urechie tăiate” sau „cu
urechi mici”, sb.
čule „cu
urechi mici”,, mag.
csul(y)a „cu
urechile tăiate”, toate
împrumuturi probabile din
rom. (după Cihac,
rom.
ar proveni din sb.).
Ciulei, s.m. (
nume de cîine; Ceratocarpus arenaria);
ciuliu, s.m. (
ciot de
creangă).