definiția calai definiție dex

călắu (călắi),

s.m. – 1. Gîde. – 2. Tiran, asupritor. Țig. kalo „negru” și „țigan” (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 272; Gáldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explică prin împrejurarea că se recrutau călăi exclusiv dintre sclavii țigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerată extrem de rușinoasă. Cf. și sp. caló, și probabil lat. med. caloforcium „furcă”, de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pînă acum (Littré și Dauzat îl consideră inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibilă der de la caballus; Gamillscheg presupune un *confurcium și Bloch-Wartburg recunoaște cuvîntul breton kall „testicule”). Cel mai probabil este că lat. caloforcium însemna, cum atestă glosele „furca gîdelui”. Pentru Lahovary 321, călău este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.

călîi (-îie),

adj. – 1. Călduț, potrivit, blînd. – 2. Crud, verde (mai ales în expresia grîu călîi, grîu care nu s-a copt). Origine incertă. Pare a fi un der. expresiv de la cald, cu suf. -îi, ca în lălîi, molîu, caz în care s-ar afla în locul lui *căldîi. După Pușcariu, Dacor., III, 661, din lat. *calaneus (de la calere), cu -l- păstrat în chip inexplicabil; după Giuglea, Dacor., III, 618, din gr. ϰαλλάϊνος „verde, necopt”, fonetic și semantic dificil de acceptat.