cî́ine (cîini),
s.m. –
1. Cîine. –
2. Om fără suflet,
tiran. –
3. Masă de dogar. – Var. (Mold.)
cîne. Mr.
cîne, megl.
cǫini, istr.
căre. Lat.
canis (Pușcariu 367; REW 1592; Candrea-Dens., 337;
DAR); cf.
alb.
kjiën, it.
cane, prov.
ca, fr.
chien, sp. (
gal.)
can,
port.
cão.
Forma cîine, cu
i posterior (ca
mîine, pîine; cf. și
spîimînta),
proprie Munt., a
fost aproape general adoptată în lit.; totuși sînt numeroși scriitori de origine mold. sau trans. care
continuă să
scrie cîne. Der.
cîinărie, s.f. (
haită de cîini);
cîiner, s.m. (Mold.,
persoană care strînge cîini vagabonzi);
cîinesc, adv. (privitor la cîini;
crud, neomenos);
cîinește, adv. (în
felul cîinilor; cu cruzime);
cîinime, s.f. (
haită de cîini);
cîinos, adj. (
fără suflet);
cîinoșie, s.f. (răutate, cruzime). Cf. L. Șeineanu,
Les noms romans du chien et leurs applications métaphoriques în
Mém. Soc. Ling., XIV (1906-8), p. 210-75.