buimác (buimácă),
adj. – Tulburat,
amețit,
năuc. Origine necunoscută.
Legat fără îndoială de
bui și
buiac,
chiar dacă lipsește etimonul exact (Cihac, II, 31). Este
puțin probabilă
ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc.
buyunmak „a
crește”. – Der.
buimăci, vb. (a
zăpăci, a
ameți, a tulbura);
buimăceală, s.f. (năuceală, stupoare);
buimăcie, s.f. (
rar, năuceală);
buimatec, adj. (
rar,
năuc, prostit).