bocí (bocésc, bocít),
vb. –
1. A se plînge, a se jelui. –
2. A cînta bocete la înmormîntare. Lat.
*vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui
vōcem cu
vāgῑre; cf.
*vōceāre, de unde it.
bociare „a
publica”,
gal.
abujar „a
zăpăci cu strigăte”,
port.
bocear „a vorbi, a
striga” (Parodi,
Rom., XVII, 52). Schimbarea de conj.
ar putea fi tîrzie, și datorată
conjug. sale incoative. După Pușcariu 208 și
DAR,
ar deriva
direct din
boace,
formă locală a lui
voce, astăzi pe
cale de dispariție; însă acestă
ipoteză pare mai
puțin credibilă,
dacă se
iau în
vedere redusa răspîndire și vitalitate a lui
boace, și
absența formei corespunzătoare a
voci. Der.
boceală, s.f. (plînset, lamentație);
bocet, s.n. (plîns
zbuciumat, vaiet; cîntare de
mort, lamentație improvizată), der. de la vb., ca
plînset, rîset, strigăt, țipăt de la vb. respective (Giuglea,
Concordances, 19, propune un lat. *
vōcĭtum, care nu pare indispensabil);
bocitor, adj. (care
bocește);
bocitoare, s.f. (
femeie care se îndeletnicește cu bocitul la înmormîntări). Din
rom. provine sb.
bočitise „a
certa” (Cihac, I, 26).