biét (biátă),
adj. –
Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate
pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un
caz intrinsecă
obiectului (ca în
cazul sp.
el pobre hombre,
față de
el hombre pobre). Din această
rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*
omul biet), decît în apoziție (
omul, biet, nu știa ...)
caz în care este de
preferat uzul invariabil (
femeia, biet, nu știa).
Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este
vorba de membrii
familiei decedați:
bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp.
mi pobre padre).
Presupunem că acest
caz indică adevărata semnificație a cuvîntului,
caz în care se
poate recunoaște în el lat.
vĕtus „
vechi”, care s-a întrebuințat de
asemenea din
epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei
morți”. În acest
caz,
bietul Petre a
început prin a însemna „răposatul Petre” și
apoi, printr-o asociație de
idei firească, „
bietul Petre” (cf. și
săracul Petre). Fonetismul lui
vetus ›
biet este normal; cf. și it.
vieto „
trecut,
vechi”. Ex. it.
arată că
acuz. lui
vĕtĕrem fusese abandonat
încă din lat. vulg., și cuvîntul a
fost redus la
tipul.
decl. a
doua. Celelalte explicații încercate pînă
acum par destul de improbabile. S-a
presupus că este
vorba de sl.
bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201;
DAR), în
ciuda imposibilității fonetice; de la lat.
vietus „
ofilit,
slab” (Diez; Densusianu,
Hlr., 90; cf. REW 9325), în
ciuda dificultăților semantice; sau de la lat.
biliatus (Giuglea,
Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din
rom. provine
săs.
bdjetisch.