ádícă
, adv. –
1. Cu alte
cuvinte, va să
zică. –
2. (Înv.) Iată,
uite. – Var. (înv.)
adecă, adicăte(lea). < Lat. „
ădaequē” „deopotrivă, la
fel” (cf.
Du Cange, și
Corpus gloss. lat., V, 21). Este
curios că s-au
căutat soluții atît de îndepărtate, și atît de absurde, și că
DAR se mulțumește să-l considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus gr. δίϰη „dreptate” (Hasdeu; Jarnik,
ZRPh.,XXVII, 502);
adde quod (Ebeling,
ZRPh., XXIV, 525; Candrea,
Éléments, 64; Candrea). *
addῑca, imper. de la
*addῑcāre (Subak,
Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142);
id est quod sau
idem quod sau
ad id quod (Philippide,
Principii, 7);
vide eccum (Crețu 304);
ad id quod (Scriban);
adest eccum (Procopovici,
Adecă, în
Omagiu lui I. Nistor, Cernăuți, 1937, și
Dacor., X, 79), și
chiar tc., arab.
dakika „clipă” (Lokotsch, 469). Accentuarea
ádică,
singura menționată de
DAR, este mai
puțin frecventă decît
adícă. Accentele
àdicătele(a) ne sînt necunoscute și
par puțin firești (cf.
DAR); pentru explicarea lui
-te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici,
Dacor., X, 72-9. Din
rom. provine țig.
adaki „numai”.