zîmbá (-béz, -át),
vb. –
1. A
sparge, a
știrbi. –
2. (Refl.) A-și
arăta dinții. – Var.
jimba, Olt.
ciumbri. Sl.
ząbŭ „
dinte” (Cihac, II, 473; Tiktin), cf.
rus.
zubritĭ „a-și
arăta dinții”. Explicația lui
jimba prin intermediul mag.
zsimbeleg „a flecări” (Pușcariu,
Dacor., VIII, 116-21) este improbabilă; și var.
înjunghia, invocată
acolo, trebuie să fie
efectul unei
erori de expresie. – Der.
jimb, adj. (strîmbat), deverbal; sau
direct din sl.
ząbŭ, cf.
alb.
dhëmbo;
zîmbi (var. Mold.
zimbi, jimbi), vb. (a surîde; a rîde
ușor), din același cuvînt sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 23; Conev 103; Rosetti, III, 56), cf. bg.
ozăbjam,
ceh.
zubiti se;
zîmbet, s.n. (surîs), cu suf. -
et;
zîmbitor, adj. (surîzător);
zîmboc, s.n. (
ac de
cataramă), în Olt.;
zîmbre (var. Mold.
zimbre), s.f. pl. (inflamare a
gingiilor, aftă la
cai;
bale,
spume;
a face zîmbre, a rîvni, a jindui), din sl.
ząbrŭ, dubletul lui
ząbŭ (Cihac, II, 473; Conev 56);
zîmbri, vb. (a jindui; a-și
arăta dinții).
Zimbru (var.
zîmbru), s.m. (bizon, Bison priscus), este același cuvînt, din sl.
ząbrĭ, cf.
pol.
zabr. – Cf.
zîmț, zăbală.