sféclă (-le),
s.f. –
Nap (Beta
vulgaris). Mgr. σεῦϰλον, probabil prin intermediul sl.
sveklŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 382; Vasmer,
Gr., 139; Conev 48), cf. slov.,
ceh.
svekla, rus.
cvelklja, mag.
czékla, ngr. σφέϰλι. – Der.
sfecli, vb. (a o
păți, a se
speria, a fi surprins) pare a fi cuvînt de origine diferită,
confundat cu
sfeclă (după Cihac, II, 337 în
loc de *
sfetli, din sl.
svĕtliti „a
luci”, care nu se explică semantic, der. din
sfeclă › „a
deveni roșu ca sfecla”,
general admisă, nu este probabilă,
căci a înroși nu este
semn caracteristic al
fricii).