răcán (răcáni),
s.m. –
1. Brotac. –
2. Recrut. Origine incertă,
dar sigur expresivă. După Spitzer,
Dacor., IV, 668, de la o
rădăcină *
rac de origine onomatopeică ca
orac în
orăcăi. Această explicație se potrivește pentru
primul sens;
dar al doilea pare că
presupune în
sursa expresivă un al doilea sens, de „grosolănie,
obiect necizelat”, care
apare și în unele
cuvinte înrudite, dintre
cele ce urmează. Der. de la un lat.
raccanus, din
raccāre „a
răcni” (Pușcariu,
Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea), cf. it.
raganello „
brotac”, sau din
rac „cancer” (Scriban) este îndoielnică. Cf. it.
rácano „șopîrlă”,
racola „
broască”,
cuvinte tot expresive (Prati, 808). Der.
răcănel (var. Bucov.
răcăteț, racateț, Trans.
racachici), s.m. (
brotac):
rachet, s.n. (cîntecul
broaștei);
răchițel, s.m. (Maram.,
brotac);
răcădui, vb. (Mold., a se
răsti la cineva), pe care Tiktin și Candrea
îl leagă în
mod greșit de
răgădui;
răgălie (var.
răgățină, răgățînă), s.f. (îngrămădire de
lemne,
bușteni etc.,
tufă noduroasă), var. probabil prin contaminare cu
rădăcină (după Tiktin din sl.
rogŭ „
corn”);
radină (var.
ratină), s.f. (Olt.,
tufă), cu același
schimb din
răgace ›
rădașcă;
rătăcană (var.
rătăcanie), s.f. (Mold., mărăciniș urît), cu metateză;
rătăcănos, adj. (Mold., neregulat);
rancote, s.f. pl. (Olt., Trans., rămuriș,
crengi), de la aceeași
rădăcină expresivă, cu infixul nazal;
rascote, s.f. pl. (rămuriș), var. cuvîntului anterior;
răscoage, s.f. (răchițică, Epilobium angustifolium). Cf.
rătăci.