ortomán (ortománă),
adj. –
1. Bogat, de
seamă, opulent. –
2. Viteaz, puternic. – Var.
iortoman, hartoman. Origine necunoscută,
dar probabil, expresivă, după
cum o
arată suf. -
man, cf.
gogoman, hoțoman etc.
Ar putea fi doar var. lui
lotroman „
hoț”,
caz în care
ar avea semantismul lui
hoț „
viclean,
șiret”.
Ideea sau, în
cazul lui, proveniența primei
părți a cuvîntului nu a
fost descoperită pînă
acum. Totuși
ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend.
arethamant „
drept” (Hasdeu,
Istoria critică, I, 2, p. 261); din
ort „
ban” (Cihac, II, 230); din cuman.
yurt „proprietate” (Șeineanu, I, 227; Loewe 75); din tc.
yortman „a
fugi” (Tiktin; Densusianu,
GS, VI, 313-18); din
otoman încrucișat cu
ort (Philippide, II, 726); din lat.
libertus, prin intermediul unei
forme *
iertoman (Giuglea,
Dacor., V, 542-47). Nu are circulație,
apare numai în poezii populare.