genúne (genúni),
s.f. –
1. (Înv.)
Mare. –
2. Ochi de
apă liniștită, alinătură.
3. Prăpastie. –
4. (Înv.) Mulțime,
puzderie. – Var.
genună, gerune, (înv.)
gerure, (înv.)
geroe. Lat.
caerŭla „
mare,
albastrul mării” (var.
geroe se explică prin var. lat.
caerŭlea). Sensul 2 provine de la culoarea caracteristică,
albastră-verzuie, a alinăturilor, cf. lat.
caerulea fons; sensul 4 este o metaforă, ca în
mare. Rezultatul normal,
gerure, a
fost disimilat în
gerune, care se mai
aude încă în Trans. de Nord;
genune se datorează unei asimilări sau, mai
curînd, unui
fals de-rotacism.
Apare de la primele texte din
sec. XVI și a
fost reactualizat poetic de Eminescu. – După Cihac, II, 580, din lat. tîrzie
gehenna,
ipoteză puțin probabilă. Candrea-Dens., 924, propunea lat. *
gironem „vîrtej”, cf. REW 3938 și
DAR; Rosetti,
Rhotacisme, 20. După Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, II, 201,
ar fi cuvînt dacic.