cóif (cóifuri),
s.n. –
Cască,
coif. Lat. tîrzie
cofea (Diez, I, 148; Diez,
Gramm., I, 172; Pușcariu 393; REW 2024;
DAR), probabil în legătură cu
cofă; cf. it.
(s)cuffia, fr.
coiffe, prov.
coifa, sp.
(es)cofia,
port.
coifa. Cf. și
scufie.
Unii cercetători
pun la îndoială această der. și consideră cuvîntul ca neol. (Cihac, II, 697;
lipsește în Candrea-Dens.).
Apare din
sec. XVI. – Der.
încoifa, vb. (a pune
coif).