șchiop (-oápă),
adj. –
Olog,
cotonog, cu un
picior mai
scurt, șontorog. – Mr., megl.
șcl’op, istr.
șliop. Lat.
cloppus (Pușcariu 1550; REW 1997; Tiktin), cf. v. fr., prov.
clop. Rom.
presupune *
scloppus, cf.
alb.
škjep (Philippide, II, 643), fr.
écloper; s- s-
ar putea explica prin lat.
ex-, sau
poate printr-o comtaminare cu lat.
stloppus „
zgomot”, cf. v. it.
schioppo „plescăit, trosnet”, care s-
ar fi
zis pentru
zgomotul ritmic al mersului, cf. cat.
esclop „
copită”.
Uz general (
ALR, I, 71). Der.
șchiopa, vb, (a
merge, a rămîne
șchiop; a ciomăgi), cuvînt de
uz general (
ALR, I, 95), pe care Tiktin și Candrea
îl derivă din lat.
exclǒppāre;
șchioapă, s.f. (
palmă), numită
așa,
căci măsurînd ceva cu
degetul mare și arătătorul
deschis, repetarea mișcării
seamănă cu o șchiopătare);
șchiopăta, vb. (a
umbla șontîc; a proceda
greșit), probabil prin intermediul unei der. expresive din lat.
exclǒppitāre, după Pușcariu 1549 și Candrea; din *
cloppicāre, cu schimbul de suf., după Tiktin și REW 1996);
șchiopă(tă)tură, s.f. (șchiopătare);
șchiopesc, adj. (de
șchiop);
șchiopește, adv. (ca
șchiopii);
șchiopî(r)c, interj. (imită șchiopătatul);
șchiopîrlan, s.m. (
șchiop), cu un suf. expresiv, cf.
țopîrlă, ciocîrlă.