definiția targ definiție dex

a ajunge la spartul târgului

expr. a ajunge prea târziu

la spartul târgului

expr. prea târziu.

TÂRG,

târguri, s.n. 1. Loc mai întins și special amenajat într-un oraș sau la marginea unui oraș, unde se vând și se cumpără (zilnic sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. ♢ Târgul de fete = serbare populară anuală, tradițională, care are loc pe Muntele Găina, în Țara Moților, și cu care prilej tinerii își aleg adesea miresele. 2. Operație de vânzare și cumpărare care are loc într-un târg (1); p. gener. operație de vânzare și cumpărare; tocmeală, târguiala. ♢ Loc. adv. La spartul târgului = la sfârșit de tot, târziu. ♢ Expr. A face (sau a încheia) târg(ul) cu cineva = a încheia cu cineva, o tranzacție comercială. A se ajunge (sau, rar, a ajunge pe cineva) cu târgul = a cădea de acord asupra prețului unei vânzâri sau cumpărări, a cădea la învoială, a se învoi din preț. ♦ (Pop.) Învoială, acord, înțelegere. 3. Așezare orășenească (mai mică). ♦ (Pop.) Centrul unui oraș; partea orașului unde se află centrul comercial. – Din sl. trŭgŭ.

TÂRG

s. 1. v. piață. 2. bâlci, iarmaroc, (pop.) drăgaică, (înv.) zbor. (~ul de la Buzău.) 3. v. obor. 4. târguială, tocmeală, (rar) precupețire, (reg.) tocmă. (~ul a ținut mult.) 5. v. orășel.

TÂRG

s. v. acord, aranjament, centru, combinație, contract, convenție, înțelegere, învoială, învoire, legământ, oraș, pact, tranzacție.

târg

s. n., pl. târguri

TÂRG ~uri

n. 1) Loc special (de obicei într-o localitate) unde se vând și se cumpără (zilnic sau în anumite zile) produse agricole sau industriale, vite etc.; piață. Zi de ~. 2) Desfacere sau achiziționare de mărfuri în acest loc; operație de vânzare cumpărare. ♢ A veni la spartul ~ului a veni la sfârșitul unei activități. A se ajunge cu ~ul a se învoi cu prețul. A face (sau a încheia) ~ul a cădea de acord asupra unei afaceri. 3) pop. Localitate de tip orășenesc. 4) pop. Înțelegere în legătură cu ceva; învoială; acord. 5) înv. Parte a unui oraș unde era situat centrul comercial. /<sl. trugu

tîrg (-guri),

s.n. – 1. Loc întins într-o localitate unde se vînd vite, cereale, lemne etc., obor. – 2. Contract, afacere încheiată. – 3. Piață, hală. – 4. Oraș, orășel. – 5. Tranzacție, vînzare-cumpărare. – 6. Învoială, înțelegere, discuție, sume date și primite. Sl. trŭgŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 401; Conev 77), cf. rus. torg „obor”, alb. treg. Legătura cu un preromanic *terg (Lozovan, ZRPh., LXXXIII, 128 și 134) este posibilă, dar nu pare suficient documentată. Prima organizare administrativă a tîrgurilor este cea a lui Alexandru Lăpușneanu, în 1561. Der. tîrgar, s.m. (înv., zaraf, bancher; Trans., cumpărător, client); tîrgoveț, s.m. (orășean, locuitor al orașului), din sl. trŭgovĭcĭ; tîrgoveață, s.f. (orășeancă); tîrgoveți, vb. refl. (a se face orășean); tîrgui, vb. (a cumpăra; refl., a se tocmi, a discuta prețul; înv., a cădea la învoială), din sl. trŭgovati; tîrguială, s.f. (învoială; cumpărătură). De aici și Tîrgoviște, numele unui oraș, vechea capitală a Munteniei, cf. bg. tèrgovište, și expresia gură de Tîrgoviște „gură-rea”, pe care Weigand, Jb., XVI, 76, o interpretează greșit pornind de la înțelesul Tîrgoviște „tîrg în general”, cf. Tiktin; e sigur că acest cuvînt se folosea înainte ca nume comun, dar la fel de clar este că expresia se datorează reputației de care se bucurau femeile din orașul cu același nume.