tîrn (-nuri),
s.n. –
Smoc de
mărăcini sau
nuiele,
folosit ca
măturoi. Sl.
trŭnŭ (Cihac, II, 402; Giuglea,
Cercetări lexic., 9), cf. bg.
tărn, trăn, slov.
tèrn, ceh.
trn, pol.
tarn, rus.
tern. – Der.
tîrnui, vb. (a
mătura cu tîrnul; a se
lua de
păr; a se
părui);
tîrnuială, s.f. (
măturare, tîrnuire;
păruială,
chelfăneală).
Aceleiași familii din sl.
trŭnŭ aparțin tîrnăcop (var.
tîrnacop), s.n. (
cazma,
săpoi), din bg.
tărnăkop, sb.
trnokop „
săpătoare de
tufișuri de
mure”;
tîrnomată (var.
tîrnomete), s.f. și n. (
bălegar,
gunoi), cf. sb.
trnomet „
măturătoare pe
arie”, cr.
ternomet „
mătură” (Miklosich,
Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 402; Tiktin);
tîrnosie (var.
tîrnoslivă), s.f. (
varietate de
prune), din sb.
trnoslivja (
Candrea). Cf.
tîrnă.