runcuri, s.n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (1). – Lat. runcus.
n. Loc despădurit pentru a putea fi cultivat sau folosit ca pășune; teren defrișat. /<lat. runcus
rúncuri, s.n. Loc despădurit sau lăzuit întrebuințat ca pășune sau ogor; poiană în pădure la munte, curătură (1). (din lat. runcus; cf. lat. runcatio) [def. DLRLC]
s.n. – Desțelenire, munte despădurit. – Mr. arunc, runcu. Lat. runcus (Popovici, Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444; Pascu, I, 42; Tiktin), cf. lat. runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) și Varrón VI, 96: „runcinare a runcina, cuius origo graeca ρύγϰος”. – Der. runculi, vb. (Bucov., a defrișa).