, predicate, s.n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ♢ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.
s. n., pl. predicáte
n. 1) gram. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o insușire. 2) log. Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiectul acesteia. /<fr. prédicat, lat. praedicatum
s.n. 1. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ♢ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. Termen al unui raționament care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ♦ (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. prédicat].
s. n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. o ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ♢ (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție. (< fr. prédicat, lat. praedicatum)