îngurgá (-g, át),
vb. –
1. A
bălmăji, a bîigui. –
2. A da
rasol. –
3. (Refl.) A se
încurca, a se
zăpăci. –
4. (Refl.) A se
însoți, a se
înțelege, a-și ține
companie.
Creație expresivă, ca
îngăima, îngălmăci, și în
general cuvintele care
exprimă ideea de „a
bălmăji”; cf. și
încurca, al
cărui semantism și
fonetism sînt cu
totul paralele. Der. de la un lat.
*ingurgāre, de la
gurges „gît, gîtlej” (Pușcariu,
Dacor., IV, 317-27; REW 3923N;
DAR), nu pare
posibilă. Pare cuvînt
identic, în
privința intenției expresive, cu
a îngurzi (var.
îngruzi, îngorzi, îngrunzi), vb. (a zbîrci, a
șifona; a
încreți, a
face cute; a
îndoi, a
plia), cf.
grunz, și
glomozi „a
mototoli” (după Cihac, II, 148, din sb., cr.
guriti se „a se
contracta”; după Densusianu,
Hlr., 166 și Pușcariu 862, din lat. *
ingurdῑre, de la
gurdus, cf. fr.
engourdir; după Pușcariu,
Dacor., VI, 317; REW 3923N și
DAR, din lat. *
ingurgāre), cu der.
îngurzeală (var.
îngurzitură), s.f. (
încrețitură,
cută).
Aceleiași rădăcini îi
aparține îngurlui, vb. refl. (a se
zăpăci, a se
încurca; a avea
legături, a
trăi în
concubinaj),
ale cărui sensuri coincid cu
cele ale lui
îngurga, și care
trebuie să
provină de la el, prin
intermediul lui
l expresiv infix (după Capidan,
Dacor., V, 572 și
DAR, din sl.
gŭrljŭ „gît”, cf. bg.
zagŭrluvam se „a se
îmbrățișa luîndu-se după gît”; după Scriban, din sb.
grliti se, cu
același sens).