flácără (-ắcări),
s.f.
Parte luminoasă care se
înalță ca o
limbă de
foc dintr-un
corp aprins,
pară,
văpaie. – Lat.
facŭla, cu
l expresiv, care
însoțește adesea un
f inițial, cf.
flămând, și it.
fiaccola <
facula (Battisti, II, 1629), it.
fieno < *
flenum <
fenum, it.
fiòcina < lat.
fuscina. Etimonul a
fost general acceptat (Meyer 107; Pușcariu 620;
REW 3137; Philippide, II, 659;
Pascu, II, 85;
DAR),
dar se
explică de
obicei alterarea sa prin
intermediul unei
contaminări cu
flamma sau cu *
flacca. – Der.
flăcărá, vb. (a
arde, a
scoate flăcări);
flăcăríe, s.f. (vîlvătaie);
flăcărós, adj. (
rar, care
scoate flăcări);
înflăcărá, vb. (a
aprinde, a
arde, a
înfierbânta). – [
3415]