chel (-ială),
adj. –
Pleșuv,
fără păr. Tc.
kel (Șeineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvînt
cunoscut numai în Munt. și Mold. (ALR, I, 12).
Forma de pl. m.
oscilează între cheli și
chei. Der.
cheli, vb. (a
pierde părul);
chelie, s.f. (
calviție;
pleșuvie; înv.,
favus);
cheleș (mr.
chileș, megl.
cheleș), adj. (chel), din tc.
keleș;
chelbaș, adj. (înv.,
bolnav de
favus,
chelbos), din tc.
kel și
baș „
cap” (Șeineanu, II, 105; Lokotsch 1025);
chelboși, vb. (a-și
pierde părul);
chelboșie, s.f. (
calviție). Nu este
posibil să
separăm de
aceste ultime cuvinte pe
chelbe, s.f. (înv.,
favus;
calviție), care
totuși a
fost interpretat plecîndu-se de la lat. *
calvia cu
l propagat *
clalvia (Tiktin; Pușcariu,
Dacor., IV, 720;
DAR; cf.
îndoielile din REW 1530),
dar care nici
măcar astfel ar fi
produs rezultatul care i se
atribuie; sau din
alb.
kjëlp „
puroi” (Philippide,
Viața rom., IV (1916), p. 39).
Dacă se are în
vedere absoluta identitate a
cuvintelor menționate aici, ca și
circumstanța că
chelbe circulă în
aceleași regiuni ale vechiului regat al
României, cu
excepția Trans.,
reiese evident că este
vorba de
același cuvînt tc. (
opinie împărtășită de Șeineanu, II, 105 și Rosetti, I, 160).
Probabil este
vorba de o
dublă formație regresivă:
chelboșie a
dat chelbos, adj. (chel), și acesta a
dus la
chelbe (
chelie), ca
scîrboșie,
față de
scîrbos și
scîrbă.