murg (múrgă),
adj. –
1. (
Cal sau
bou) brun. –
2. Negru, negricios. –
3. (S.m.)
Cal brun. –
4. (S.m.)
Cal în
general. –
5. (S.n.) Crepuscul,
apus, auroră. – Mr.
murgu, megl.
murg. Origine necunoscută. E unul dintre
cuvintele cele mai discutate din vocabularul
rom. Pare să
coincidă cu sl. (bg.,
rus.)
mrakŭ „întunecime”, bg., sb., cr.,
ceh.
mrak „
apus”,
pol.
mrok „obscuritate”,
rus.
morok „obscuritate”, bg.
murg(av) „brun”, sb., cr.
murgast „brun”,
rus.
muryi „brun”,
ceh.
moura „
vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -
g final se
poate explica prin intermediul sl.,
dar explicația lui pare insuficientă pentru
rom.).
Istoria cuvintelor sl. nu este
clară. Un etimon sl. pentru
rom. (Miklosich,
Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97;
Cortés 125) este
greu de
admis din
punct de
vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca
mura” (Diculescu,
Elementele, 457),
direct sau prin lat. *
moricus, în
loc de
morulus (Weigand,
Jb., XII, 103;
Pascu, I, 121;
Pascu,
Arch. Rom., VI, 224;
Pascu,
Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de
cazuri i aton se
reduce de
obicei în
rom., cf.
limpede, muced etc.; de
asemenea, pare mai
puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „
maur” (Roesler 573). Nu
convinge mai
mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de
măslină”,
direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat.
amurca (Capidan,
Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a
fost acceptată explicația care se bazează pe gr. ἀμολγός „
timpul mulsului” (Philippide,
Principii, 141; Diculescu,
Elementele, 447; cf. Tiktin). Relația cu
alb.
muk, murgu „brun”,
muk, mugu „crepuscul”
mugetë, „
asfințit” este evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119;
dar cuvîntul
alb.,
greșit explicat (după Treimer,
Mitt. Wien., 375, dintr-o
rădăcină care
ar însemna „strălucitor, luminos”)
ar putea proveni din
rom. (Capidan,
Raporturile, 478). În
fine, E. Lange-Kowal,
Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în
Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11,
crede că-i
vorba de un cuvînt autohton.
Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se
ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un
împrumut din sl. sau din
alb.
Prezența lui
amurg, cu
a- protetic care
apare de
obicei numai în elemente lat. (cf.
acasă, afund, aminte etc.) pare să
pledeze în
favoarea acestei ipoteze. Der.
amurg (mr.
amurziș, amurzită), s.n. (crepuscul,
apus), cu
a- protetic,
fiind la
început un adv.;
amurgi (var.
murgi), vb. (a se
întuneca, a se înnopta);
murgă, s.f. (
noapte, întuneric;
iapă brună; varietate de
pere);
murgan, s.m. (
nume de
bou);
murgană, s.f. (
nume de
vacă);
murgilă, s.m. (
nume de
bou);
Murgilă, s.f. (personaj din mitologia populară care personifică
noaptea);
murgit, s.n. (crepuscul);
înmurgi, vb. (a se înnopta). –
Deși legătura
cuvintelor aici prezentate este
greu de stabilit, este de
presupus că mag.
murga provine din
rom. (Edelspacher 19); și probabil și bg.
murg(a) (Capidan,
Raporturile, 210); sb., cr.
murgast „murg” (în opoziție cu sb.
mrk(lo)mrkov „murg”, și
mrgodan, mrgodno „
întunecat”, care pare să provină din sl.
mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177),
alb.
murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu,
Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer,
Neugr. St., II, 42,
aceste cuvinte provin din sl.).