créier (-ri),
s.m. –
1. Organul gîndirii și al conștiinței la
om, situat în
cutia craniană. –
2. Minte, judecată. –
3. Cap, căpetenie,
șef. –
4. Butuc de
roată. –
5. Zonă interioară și
puțin accesibilă a unei regiuni muntoase. – Mr.
criél, críer, megl.
criél. Lat.
cerĕbrum, prin intermediul unei reduceri
*crebrum (Candrea,
Rom., XXXI, 306; Candrea,
Éléments, XVI; REW 1827; Philippide, II, 636;
Pascu,
Lat., 275;
DAR); sau lat.
c(e)rĕbĕllum (Pușcariu, 413; Candrea-Dens., 406; Weigand,
Wlacho-Meglen, 8). Ambele soluții
par posibile,
dar prezintă dificultăți fonetice; s-a încercat de aceea
odinioară să se explice prin Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 274 sau prin
alb.
krielj (Barič,
Albanorum. St., I, 81). Pentru
valoarea lui
c oclusiv
înainte de un
e primitiv, cf.
cearcăn.
Graur,
BL, III, 50,
crede că
ee (›
eie) a rezultat dintr-o
brisure între doi r, ca în
greier sau
prooroc; însă nu s-a demonstrat că
ee nu este etimologic. Cuvîntul este de
uz general (ALR, I, 13); sensul 5 are aspectul unei etimologii populare
fără să se
poate indica punctul de proveniență. – Der.
creeruș, s.m. (cerebel);
descreerat, adj. (nebun,
smintit).