stáreț (-ți),
s.m. – Superior al unei
mănăstiri de
călugări. – Var.
stariț. Sl.
starĭcĭ „bătrîn” (Miklosich,
Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 362; Conev 109). – Der.
stariță (var.
stareță), s.f. (călugăriță care
conduce o
mănăstire), din sl.
starica „bătrînă”;
stăreție, s.f. (locuința
starețului; funcție de stareț);
staroste, s.m. (conducător,
șef al unei
bresle;
primar, guvernator al unui
oraș; pețitor), din sl. (
pol.)
starosta „bătrîn”;
stărostesc, adj. (de staroste);
stărosti, vb. (înv., a exercita funcția de staroste; a
peți);
stărostie, s.f. (calitatea de staroste sau de pețitor);
stărostit, s.n. (
pețit).