fáră
s.f. –
Castă,
rasă. – Mr.
fară. Ngr. φαρα, cf.
alb.
farë (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg.
fara (Berneker 279). Pare să provină din longob.
fara (Pușcariu,
Dacor., VII, 293; Giuglea,
Dacor., II, 396;
DAR), și a
fost citat ca element v. germ. în
rom., nejustificat, se pare, întrucît este
vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în
epocă recentă. În același
timp, este cuvînt incert, întrebuințat de
patru ori de Petru
Maior, care folosește adesea
cuvinte mr. (și acesta pare a fi
cazul lui
fară) și o dată într-un text popular din Hațeg, în care este posibil să fie o
pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul
ar fi de origine tc.