ciocălắu (ciocălắi),
s.m. –
1. Știulete de
porumb curățat de
boabe. –
2. Tulpină de
porumb. –
3. Con de
pin. –
4. (Trans.)
Ciucure. – Var.
ciucălău. Creație expresivă, pe
baza lui
cioc, cioacă, cu suf. -
lău. Pentru sens, cf.
ciocan „con” și „
știulete de
porumb”, ca și sb.
čokov „cocean” (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt,
ZRPh., XV, 106), mag.
csukló „vîrful
frunzei” (Scriban,
Arhiva, 1912), a
cărui asemănare se explică
fără îndoială prin
izvorul expresiv
comun. – Der.
înciocăla, vb. (a
aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la
ideea de „a
începe să se formeze coceanul” (după Lacea,
Dacor., V, 744, din
săs.
Tschachel „
verigă”, soluție
puțin probabilă);
desciocăla (var.
deciocăla), vb. (a
desface; a curăța de
boabe, a
scoate păstăi), pe care Bogrea,
Dacor., IV, 809,
îl derivă
greșit din tc.
çokal „carapace.”