vioáră (-óri),
s.f. – Violină,
scripcă. It.
viola,
dar der. nu este
clară.
Prezența lui
r, care nu
poate reprezenta decît un
l lat., nu a
fost explicată; motiv pentru care s-a
crezut într-o der.
directă din lat. *
vῑvŭla (Meyer-Lübke apud Pușcariu 1903; Drăganu,
Dacor., II, 623; cf. REW 9357) sau într-o creație expresivă (Giuglea,
Dacor., III, 594). Der. din mag.
viola (Gáldi,
Dict., 169) nu este mai probabilă, nici
cea din ngr. βιολί (Cihac, II, 711). Oricum, nu
poate fi decît cuvînt relativ modern, ca și instrumentul pe care-l denumește;
așa că sîntem siliți să
presupunem că
r se datorează unei analogii, probabil cu
vior ‹
viu. – Der.
violonist, s.m. (violonist);
viorar, s.m. (
rar, violonist).