uitá (-t, -át),
vb. –
1. A nu ține
minte. –
2. (Refl.) A
privi. –
3. A ține
cont, a considera. – Var.
Banat, Maram.,
zăuita. Mr.
ultu, ultare, megl.
ul’t(ari), istr.
utu. Lat.
oblῑtăre (Cipariu,
Principii, 165; Schuchardt,
ZRPh., XXXII, 472; Pușcariu 1788; Skok,
ZRPh., XLIII, 192; REW 6015), cf. prov., cat.
oblidar, fr.
oublier, sp.,
port.
olvidar. Trecerea semantică de la „a uita” la „a
privi” trebuie să se fi verificat prin intermediul sensului reflexiv
a se uita pe sine, și de
aici „a rămîne nemișcat”, evoluție care este identică cu a sp.
fijarse. Această întrebuințare a lui „a se uita” este
încă în
uz; și se
zice chiar cu ton familiar,
s’a uita pe el, despre un
copil care s-a murdărit. Totuși,
mulți autori deosebesc
cele două sensuri, ca și
cum ar fi
cuvinte diferite. Crețu 378
căuta să explice sensul de „a
privi”
pornind de la lat.
tuitāre; și Meyer-Lübke, apud Pușcariu 1789, de la un lat. *
obĭtāre,
pornind de la expresia
obire oculis; ambele încercări
par deopotrivă nesigure. Var. cu suf. sl.
za-. Der.
uite (vulg.
io(i)te), interj. (
privește,
vezi), în
loc de
uită-te, cf.
iată și Procopovici,
Dacor., X, 72-9;
uităcios (var.
uituc), adj. (care uită, care nu are
memorie);
uitător, adj. (uituc; care
privește, spectator);
uitătură, s.f. (
privire);
uitucie, s.f. (lipsă de
memorie);
neuitat, adj. (care care nu se
poate uita).