tihăráie (-ắi),
s.f. – (Mold.)
Pădure deasă și
sălbatică. Origine expresivă. Legătura cu sl.
tokŭ „curent”, slov.
tokav „rîpă” (Cihac, II, 409), cu
dihanie, cf.
tihoare (Philippide,
Principii, 108) sau cu
sihlă, tîhlă (Scriban) nu este convingătoare. Cf. totuși
tîlhlăriș, s.n. (Bucov., desiș, hățiș), care
împreună cu
tihăraie, pare să
presupună un *
tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă, cf.
tef(lu). – Der.
tîlhar, s.m. (
bandit,
hoț), probabil în
loc de
*tîhlar, pentru legătura semantică cf.
hoț față de
hățiș (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin și Candrea, din mag.
tolvaj, care nu este posibil din
punct de
vedere fonetic);
tîlhărea, s.f. (
susai, Sonchus;
plantă, Lactuca sagittata);
tîlhăresc, adj. (hoțesc);
tîlhărește, adv. (ca tîlharii);
tîlhăret, s.n. (adunătura de tîlhari, șleahtă);
tîlhări, vb. (a jefui, a
prăda);
tîlhărie, s.f. (hoție,
pradă,
jaf);
tîlhărime, s.f. (
grup de tîlhari);
tîlhăriță (var.
tîlhăroaică), s.f. (
femeie care tîlhărește);
tîlhui, vb. (înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin și Candrea
îl trimit la mag.
tolvajolni,
dar care
ar putea proveni
direct din
*tîhlă;
tîlhușag, s.n. (înv.,
jaf, hoție).