surd (-dă),
adj. –
1. Care nu
aude. –
2. Slab, care nu se
aude. – Mr., megl., istr.
surd. Lat.
surdus (Pușcariu 1700; REW 8474); cf. it., sp.
sordo, prov., cat.
sort, fr.
sourd, port.
surdo,
alb.
surdh; (Philippide, II, 656). – Der.
de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluție asemănătoare lat.
absurdus, cf. fr.
dialogue de sourds (contaminarea cu
degeaba, Gamillscheg,
Olt., 111, nu pare să prezinte
interes), mr.
na surda;
surdă, s.f. (
becață, Gallinazo gallinula), după fr.
sourde;
surdomut, s.m., după fr.
sourd-muet;
surditate, s.f., după fr.
surdité;
surzi (var.
asurzi), vb. (a
face să-și
piardă auzul; a rămîne
surd; a amortiza, a atenua
zgomotul), din lat.
surdescĕre, vulgar *
surdῑre;
surzie (var.
surdenie), s.f. (surditate);
surzilă, s.m. (
poreclă pentru un
surd);
surdină, s.f., din fr.
sourdine.