strănút (-tă),
adj. – Cu o
pată albă pe
nas sau pe
bot. – Var.
stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din
a strănuta „e elimina cu
zgomot aerul din plămîni pe
nas și pe
gură”,
dar legătura
lor semantică nu este
clară.
Ar putea fi
pus în legătură cu sl.
sruna „
căprior”, cf. bg.
sărna, sb.
srna „
căprior” (Densusianu,
GS, I, 348 și
VII, 279; Rosetti, II, 82);
deși destul de
greu cu got.
stairno › germ.
Stern „
stea” (Gamillscheg,
Rom. Germ., II, 254; Pușcariu,
Lr., 273). După Skok,
ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat.
stella, cu infixul
r, ca bol.
strela, sp.
estrella.