plái (pláiuri),
s.n. –
1. Platou, podiș,
parte mai
înaltă a unui teritoriu. –
2. Regiune, ținut. –
3. Diviziune administrativă, subprefectă. –
4. (Bucov.)
Drum de
munte,
potecă. – Mr.
plai. Gr. πλάγιον, probabil printr-un lat. *
plagium, cf. lat.
plagia „
țărm” și „cîmpie”, cu sensurile din
rom. și
alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564;
Pascu, I, 144;
Pascu,
Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu,
Elementele, 490;
Graur,
BL, VI, 108; cf. S. Pop,
Geopolitica și geoistoria, II, 54-61). Der. din sl.
planina „
munte” (Cihac, II, 260), sl.
planŭ „
șes” (Tiktin) este dificil din
punct de
vedere fonetic; cf. sb., cr.
plaj „
coastă muntoasă”, pe care Vasmer,
Gr., 118
îl consideră de origine dubioasă, și care nu se explică
bine nici prin gr., nici prin it., este probabil un
împrumut din
alb.
plaië, care la rîndul lui,
ar putea proveni din mr. – Der.
plăieș (var.
plăiaș), s.m. (muntean; grănicer, străjer la
munte);
splai, s.n. (esplanadă,
drum pe
malul unui rîu), probabil forțat ca fr.
esplanade sau it.
spiaggia „
mal”
față de
piaggia „
coastă, povîrniș” (după
Graur,
BL, IV, 108, din ngr. σ(τό)πλαï, a
cărui abreviere pare mai
puțin comună). Din
rom. provin rut.
plaj (Miklosich,
Wander., 18; Candrea,
Elemente, 403),
săs.
plâj și probabil
alb., sb., ca și mag.
palajas „milițian” (Edelspacher 21).