iscălí (iscălésc, iscălít),
vb. – A semna, a-și pune
numele, semnătura. Origine incertă. După Tiktin (cf. Candrea;
DAR; Scriban), de la formula de
acceptare juridică
azŭ iskalŭ „eu
vreau” (din sl.
iskati, cf.
isca). După Cihac, II, 149 (cf. Șeineanu,
Semasiol., 15), din sl.
iskaljati „a
păta”, cf. bg.
iskaljam „a
murdări”, datorită
faptului că
cea mai
mare parte a iscăliturilor din vechime
erau doar amprente
ale degetului sau pete de cerneală. Ambele explicații
par posibile. – Der.
iscălitură, s.f. (semnătură), din
part.
iscălit (
sec. XVII);
iscălitor, adj. (semnatar), înv.