înotá (-t, -at),
vb. –
1. A se
mișca ritmic pentru a
pluti și înainta în
apă. –
2. A
pluti. –
3. A avea ceva din abundență. –
4. A fi
cufundat într-un
lichid. –
5. A vîsli, a naviga. – Var.
înnota, (înv.)
nota. – Mr.
(a)not, (a)notare. Lat. *
notāre în
loc de
natare (Diez, I, 291; Densusianu,
Hlr., 89; Pușcariu 868; Candrea-Dens., 1263; REW 4443;
DAR; Rosetti, I, 159), cf.
alb.
notoń (Meyer 311; Philippide, II, 648), it.
nuotare, prov.
nodar, v. fr.
noer (it.
natare, prov., cat., sp.,
port.
nadar provin
direct din clasicul
natare). Pentru schimbarea
a ›
o din
latină și justificarea ei
indoeurop., cf. Skok,
Arch. Rom., III, 130. Ultimul sens este înv. Der.
înot, adv. (înotînd), postverbal de la var. înv.;
înot, s.n. (natație);
înotător, adj. (care înoată);
înotătoare, s.f. (aripioară a
peștilor;
colac de
înotat);
notăriță, s.f. (
pasăre acvatică, Phalaropus hiperboreus);
notătoare, s.f. (
plantă acvatică,
Potamogeton natans).