gîlceávă (gâlcévi),
s.f. –
1. Zgomot. –
2. Ceartă,
sfadă. –
3. (
Rar)
Plantă (Delphinium consolida). – Megl.
gîlceavă. Sl.,
dar etimonul exact este incert. În sl.
apare glŭkŭ „sunet” (Miklosich,
Lexicon, 130), bg.
gălč „
zgomot” (Skok 72), slov.
golčati „a vorbi”. Der. cu -
avă, ca în
ispravă, iznoavă, pare a fi specifică
rom.,
chiar dacă suf. este cu desăvîrșire sl. și neproductiv în
rom.; în acest
caz bg.
gălčava ar proveni din
rom. (Capidan,
Raporturile, 228; cf. și Berneker 367). După Conev 95 și
DAR,
rom. provine din bg. Der.
gîlcevi, vb. (înv., a bîrfi; a se
certa, a se
ciorovăi);
gîlcevos, adj. (certăreț);
gîlcevitor, adj. (certăreț). – Din
rom. provine mag.
gercsáva „
ceartă”,
gercsávás „arțăgos” (Candrea,
Elemente, 408).