frămîntá (-t, -at),
vb. –
1. A preface
aluatul într-o
masă omogenă. –
2. A
amesteca. –
3. A
bate, a
lovi. –
4. A chinui, a
munci. – Mr.
frimintu, frimintare, megl.
frimint. Lat.
fermentāre (Byhan 48; Meyer,
Alb. St., IV, 53; Giuglea,
Dacor., III, 576; Rosetti, I, 167). Evoluția semantică trebuie să se explice prin confuzia a
două faze succesive în facerea pîinii, confuzie firească întrucît
drojdia care
produce dospirea se adaugă în
timpul frămîntării. Pușcariu,
ZRPh., XXXIII, 233; Pușcariu,
Dacor., I, 415; Pușcariu 641; Candrea-Dens., 631; REW 3473; Capidan,
Meglen., 130 și
DAR preferă să
plece de la
fragmentāre; însă această soluție pare mai
puțin probabilă,
căci frămîntatul nu încearcă să „fragmenteze” sau să separe în particule, ci, dimpotrivă să
lege și să unească
aceste particule într-o
masă. Der.
frămîntător, adj. (care frămîntă; neliniștitor);
frămîntătură, s.f. (
aluat; frămîntare).