dubí (dubésc, dubít),
vb. – A
argăsi, a
tăbăci. Sl. (
ceh.,
rus.)
dubiti (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl.
dąbŭ „
arbore”, cf.
dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich,
Lexicon, 162, derivă în
mod ciudat cuvîntul
rom. din sl.
dlŭbsti „a
scărpina”. – Der.
nedubit, adj. (netăbăcit);
dubeală, s.f. (substanță care tăbăcește);
dubălar, s.m. (tăbăcar);
dubălărie, s.f. (tăbăcărie);
dubină, s.f. (subtanță care tăbăcește), pentru a
cărui der. cf.
Iordan,
ZRPh., LVI, 320.
Cuvinte folosite
aproape exclusiv în Mold. și Bucov.