desmierdá (-d, -át),
vb. –
1. A mîngîia. –
2. (Refl.) a se
desfăta. – Mr.
disńerdu, disńierdare. Lat.
*dĭsmerdāre, de la
merda (Pușcariu 522; Candrea-Dens., 491; REW 5520; Tiktin; Densusianu,
GS, II, 18; Candrea; Scriban). Pentru evoluția semantică, cf.
desfăta. Cihac, II, 495 explică
greșit acest cuvînt prin intermediul mag. – Der.
desmerdăciune, s.f. (înv., voluptate);
desmierdător, adj. (mîngîietor, măgulitor).