cúib (cúiburi),
s.n. –
1. Culcuș
făcut de
păsări sau de unele mamifere. –
2. Vizuină. –
3. Cămin,
vatră,
patrie. –
4. Groapă mică în care se pune sămînța în pămînt. –
5. Grămadă de pămînt cu care se protejeajă
tulpina plantelor de cultură. –
6. Crestare, crestătură. –
7. Cantitate de cheag sau de
drojdie folosită o dată. – Mr.
cul’bu, megl., istr.
cul’b. Origine incertă. Probabil din gr. ϰλωβός „
cușcă”, prin intermediul unei
forme lat.
*clubium; cf. ngr. ϰουλβί, de unde sl.
kulivija, și de
aici colivie (mr.
cluvie), s.f., cuvînt din
sec. XVII. Rezultatul
rom., care trebuie să provină de la *
culib,
indică o
dublă metateză. Există și posibilitatea ca lat. *
clubium să fi
trecut din
epoca romanică, la *
collubium sub influența lui
collŭvies „
amestec de materiale”. Celelalte
ipoteze sînt insuficiente. După părerea mai generalizată, de la un lat. *
cubium (cf.
concubium), plecîndu-se de la
cubĕre „a
sta culcat pentru a se
odihni” (Philippide,
Principii, 68 și 140; Cihac, I, 66; Meyer,
Alb. St., IV, 121; Pușcariu 432; Candrea-Dens., 429; REW 2355;
Pascu, I, 72;
DAR). Această
ipoteză este
aproape imposibilă,
căci se
referă la o imagine („
culcat, trîntit”) care nu se aplică
păsărilor, și nu
ajunge pentru a explica rezultatele dialectale. Pentru a rezolva dificultatea, Candrea a propus un lat.
*culbium (cf.
Cortés 126), pe care Densusianu,
GS, XI, 363,
îl considera imposibil. Der.
cuiba (var.
încuiba, încuibăra, încuibura), vb. (a
face cuib; a instala a
așeza; a sălășlui, a
locui; refl., a
prinde rădăcini, a
deveni trainic);
cuibar, s.n. (cuib;
ou lăsat în cuibarul
găinii; vizuină, bîrlog;
sălaș, locuință, refugiu;
groapă mică în care se pune sămînța în pămînt);
cuibări, vb. (a
face cuib; a pune
găinile în cuibar; a
prăși, a
aduna pămînt în
jurul tulpinei
plantelor; a
ocroti, a
proteja, a
ascunde; a fixa, a stabili). Din
rom. provine rut.
kubljyty „a
face cuib” (Miklosich,
Wander., 10).