cloc
interj. – Imită cotcodăcitul
găinii care
clocește. – Var.
clo, clonc. Creație expresivă, ca
cronc, cf.
tronc. Coincide cu gr. ϰλώσσω, lat.
glocire, fr.
glousser, sp.
clueca, bg.
kločă,
alb.
kločis, germ.
klucken etc. – Der.
clocăi, vb. (despre cloște, a cotcodăci);
cloci, vb. (a
ședea pe
ouă pentru a
scoate pui; a se pune
cloșcă; a
urzi în
secret; a
sorbi din
ochi; despre
ouă, a se
strica; despre
apă, a stagna, a nu mai
curge; a trîndăvi), pe care Miklosich,
Slaw. Elem., 25;
Pascu, II, 187;
DAR și Scriban
îl derivă din bg.
kločă „a cloncăni”,
dar care este mai
curînd, formație expresivă în
cadrul rom.;
clocă, s.f. (
cloșcă; constelația
Cloșca-cu-
Pui;
năvod), deverbal de la cuvîntul anterior;
cloceală, s.f. (acțiunea de
a cloci);
clocitor, adj. (care
clocește);
clocitoare, s.f. (incubator);
clonc, s.n. (
năvod);
cloncăi, vb. (despre
cloști, a cotcodăci);
cloncăni, vb. (a cloncăi), care
ajunge să se
confunde cu
croncăni, vb. despre
corbi, a
scoate sunete specifice);
cloncăneală, s.f. (strigătul
scos de
cloșcă);
cloncă(n)itură, s.f. (
cloncăneală). – Cf.
cloșcă, cloță, clocoti. – Ngr. ϰλώϰα „
cloșcă” și ϰλώϰίζω, „a cloncăni” (Danguitsis 149)
ar putea proveni din
rom.,
dacă nu sînt formații spontane.