cășuná (-néz, -át),
vb. –
1. A pricinui, a
cauza. –
2. A i se
năzări, a-i
veni chef de ceva. –
3. A urmări, a
sîcîi, a jigni. Lat. *
occasionāre (Ascoli,
Arch. glott. it., XVI, 185; Pușcariu 311), transformînd
fără îndoială în *
accasionāre, printr-o confuzie de suf. (cf. REW 6029;
DAR), cf. it.
accagionare, v. fr.
achoisoner „a vexa”. După Candrea-Dens., 285, de la *
casionare, der. de la
casus. – Der.
cășunătură, s.f. (
chef,
poftă;
durere bruscă).