blestemá (-m, -át),
vb. –
1. A huli, a
ocărî. –
2. (Refl.) A
face jurămînt, a se
jura. –
3. A vorbi de
rău, a ponegri, a
defăima. – Var.
blăstăma, blăstema. Mr.
blastim, megl.
bl’astim. Lat. *
blastēmāre, der. de la
blasphemāre (Pușcariu 205; Meyer,
Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162;
DAR); cf. sp.
lastimar, care
atestă existența
formei lat. vulg., cu
t în
loc de
f; v. și it.
biasimare, fr.
blâmer. Der.
blestem, s.n. (
blestemare,
afurisire), care pare a fi un der. postverbal,
dar pe care
Pascu, I, 52,
îl consideră un der. de la lat. *
blastemium (în
loc de
blasphemium);
blestemat, adj. (ticălos,
afurisit;
bandit; potlogar);
blestemățesc, adj. (infam);
blestemățește, adv. (înv., în
chip mizerabil);
blestemăți, vb. (a
ajunge rău);
blestemăție, s.f. (acțiune reprobabilă, în
general).