blago-.
Element sl. care
intră în compunerea unui anumit
număr de
cuvinte, în care redă sensul gr. εὑ-.
Cea mai
mare parte a
termenilor astfel compuși sînt înv.;
singurul de circulație relativ
generală este ultimul:
blagocestie, s.f. (
milă), din sl.
blagočistije; blagocestiv,
adj. (milos), din sl. blagočĭstivĭ
; blagocin
, s.m. (Mold., înv., arhiereu), din
rus.
blagočinnyi;
blagodarenie, s.f. (mulțumire), din sl.
blagodarenije;
blagodari, baglodorî, vb. (a mulțumi), din sl.
blagodariti; var. modernă
blogodori, blodogori (a bombăni); cf. Șeineanu,
Semasiol., 118;
blagorodnic, adj. (
nobil), din sl.
blagorodĭnikŭ;
blagorodni(ci)e, s.f. (noblețe);
blagoslovi, vb. (a binecuvînta), din sl.
blagosloviti; der.
blagosloveală, blagoslovenie, s.f. (binecuvîntare);
blagoslovitor, adj. (care blagoslovește).